Lupta cu infertilitatea - marturii

Marturii despre lupta cu infertilitatea. Povesti cu happy-end. ...Sau fara.
Avatar utilizator
marmota
Mesaje: 2
Membru din: Dum Dec 02, 2012 6:42 pm

Povestea unei marmote

Mesajde marmota » Joi Ian 03, 2013 12:32 am

Cand in sfarsit m-am eliberat de tirania unei mame excesive, mi-am inceput si eu viata sexuala pe la 23 de ani, incarcata cu temeri, lacune cat China, superstitii, sentimente de vina (facand sex fara sa fiu maritata "preacurveam"), rusine... Am reusit totusi sa capat ceva incredere in mine si pe la 24 de ani cand am ramas insarcinata, fara sa fie un copil programat, ni l-am dorit totusi amandoi si l-am tinut secret ca muream de frica mamei.
Nu stiam nimic, foloseam doar prezervativul si "calendarul", nu aveam nici o prietena care sa ma sfatuiasca, nu stiam unde sa caut informatii, varza eram. Pe la 8 saptamani ma apuca dureri si sangerari cumplite ca un ciclu monstruos; cu groaza ca "afla mama", in loc sa ma duc la spital m-am dus la un cabinet particular, la un grobian de ginecolog care mi-a dat-o scurt peste nas: "e mort, fata, trebe chiuretaj, vino poimaine".
Chiuretajul e groaznic, probabil s-a zgarcit la anestezie, mi-au spart venele la ambele brate si pe masa de operatie pe cand plangeam malaca de asistenta imi zice "ce plangi fata, asa se intampla la o gramada de femei, esti tanara, ai timp cacalau sa faci plozi".
Am crezut ce mi se spunea si n-am incercat sa aflu mai mult. 
 
 
La 26 de ani raman din nou gravida, iar tin totul secret si nu cer sfat de la nimeni; cam la 9 saptamani (vorbesc in termeni de amenoree) iar dureri. De data asta intreb "pentru o prietena" si mi se zice ca la Marie Stoppes in Bucuresti se poarta frumos cu tine - ceea ce si doream, dupa experienta cu malacii. Doctoritele pe care le-am vazut au fost intr-adevar corecte si omenoase (nu mai stiu cum le chema, una din ele era algerianca), dar tot fraiera si tematoare fiind, nu am intrebat mai mult despre ce se intampla, mergeam pe povestea des intalnita cum ca "daca o sarcina se opreste, stie natura ce face". Eram inca tanara, de ce sa ma ingrijorez... 
 
 
Pe la 28 de ani ma marit (tot sub presiunea mamei si fara mare convingere). Dupa vreo 7 luni imi intarzie ciclul, stiu precis ca am ramas gravida (incepusem sa ma cunosc un pic), fac testul la 3 zile de intarziere, liniuta nr 2 imi zambeste roz. Sunt fericita, in ciuda faptului ca sotul nu se entuziasmeaza autentic.
In seara aceleiasi zile cu testul imi vine ciclul, un ciclu oribil de dureros si "mai altfel". Probabil ati citit si voi ca sunt enorm de multe cazurile astea, cand femeia avorteaza fara macar sa stie ca e gravida; incepusem insa sa imi pun intrebari, aveam aproape 29 de ani, eram cam la fel de ignoranta ca la inceput, numai ca instinctual ma ingrijoram din ce in ce mai mult. 
 
 
La 31 de ani ma recasatoresc, de data asta cu omul destinat mie si desi am fi putut sa traim in Romania, dupa experiente traumatizante cu spitale jegoase, carcalaci, halate albe cu buzunare supradimensionate, trimiteri acasa dupa operatii fara macar un simplu pansament (ca na, Romania ori Somalia tot una), ma stabilesc in Franta.
Intre timp accesul la internet nu mai e o problema, incep sa spicuiesc din experientele altora : aflu cu stupoare cat de important e faptul ca sunt Rh negativ, si ca niciodata nu mi s-a pus intrebari despre asta in Ro... 
La 32 de ani raman insarcinata si fericirea e deplina, nu mai am temeri, iubesc si sunt iubita, tocmai ne cumparasem si casa. Nou veniti in localitate, merg pentru prima oara la doctorita de familie pe care o alegem pentru ca "e cea mai specialista", dar care se dovedeste o dobitoaca: "ete na, de ce imi zici TU MIE sa iti prescriu speciafoldine (acid folic), nu ma inveti tu pe mine meserie si oricum sunt sanse cam 70% sa pierzi sarcina asa ca nu te mai entuziasma". Imi face totusi analizele, pentru ca in Franta exista un protocol tip.
Aflu chestii noi: ca din fericire sunt imunizata la toxoplasmoza (pup pisici in bot de cand am inceput sa merg) si ca nu am probleme cu aglutininele. Eram fericita, viitorul suna bine! Anunt cu mandrie cumnata, vecinii, dau pe forum, ma pregatesc sa fac o surpriza mamei-soacre...
La 10 saptamani (observati va rog progresia sarcinilor mele...) brusc dureri de ciclu si sangerari importante. Mergem de urgenta la clinica recomandata de pompieri (fiind nou veniti in departament nu stiam nimic). Mi se arata pe monitor o inima micuta care batea extrem de regulat si imi dau lacrimile, pentru prima oara vedeam un semn concret de viata in trupul meu.
"Bate inima, deci e bine, luati spasfon si mergeti acasa"(floroglucinol, nu stiu numele medicamentelor romanesti). Pai cum sa merg nene acasa, cand sangele imi curgea valuri, rinichii erau ca doua betoane in spinarea mea si nici nu ma puteam da jos de pe masa, din cauza crampelor? Nu si nu, noi nu va pastram aici, n-avem ce sa va facem, mergeti acasa, stati la pat si luati spasfon. Neavand nici un istoric la ei si in nici un spital francez, probabil n-au dat doi bani pe povestirea experientelor mele trecute.
Am mers acasa unde am petrecut doua zile de iad, cu dureri si sangerari care ma albeau la fatza; in cele din urma nemaisuportand durerea m-am bagat in cada, cu dusul fierbinte pe rinichi si dupa trei patru ore de contractii si urlete am eliminat...ceva. Sotului care tremura ca varga si era praf cu nervii i-am interzis (urland animalic) sa nu care cumva sa intre in baie. Daca ar fi vazut ce am vazut eu, probabil ar fi ramas marcat pe viata.
In acel moment ceva s-a declansat in psihicul meu: eram o femeie ratata, care "scapa copii pe la coltzuri". Sentimentul de esec m-a strivit; nici acum nu pot evoca fara groaza imaginea acelui... cum sa zic, "lucru"? "bucatica de carne"? Nu se vedea nici o forma cat de cat embrionara, si totusi acolo era inimioara pe care o vazusem batand cu doua zile inainte...  Am luat acel... "lucru", am sapat undeva in gradina printre trandafiri si l-am ingropat acolo, pe un pat de petale. Ca doar nu era sa arunc la cosul de gunoi, ca un tampon ordinar!
Am mers apoi la ginecolog, ca o vita la abator. Tipul nu a stiut sa imi explice ce s-a intamplat, dar m-a controlat, mi-a prescris Trinordiol (pentru prima oara in viata treceam pe anticonceptionale) si o histerosalpingografie - se face fara anestezie si chipurile nu e dureroasa, pfff cand lichidul ala iti urca in trompe presiunea e asa najpa ca-ti vine sa te rostogolesti de pe masa si s-o iei la fuga. Plus ca nici acu nu prea vad rostul, ca trompele functioneaza bine, de ramas raman gravida bine mersi... pastratul sarcinii era problema. 
Anticonceptionalele ma naucesc, cateva luni de zile capul imi plezneste de durere, tensiunea ba creste, ba scade, depresia se adanceste. Dar de data asta am un om langa mine care ma iubeste, ma alinta, imi spune ca sunt viata lui si ca totul nu e pierdut. Schimb doctorita de familie cu o nou venita - un inger de femeie, ca face cinste tagmei doctorilor, opresc anticonceptionalele. 
 
 
Fix peste un an, raman din nou insarcinata cam la aceeasi data si la varsta corecta de 33 de ani. Nu mi se mai spun grozavii, sunt ascultata, sfatuita, am prietene cu care ma pot sfatui (cu mama nici o sansa, cand i-am zis la telefon a inceput sa oracaie "la ce-ti trebuie tie copil? ia zi, e prea tarziu sa faci ceva?"..........................)
Incep sa am greturi, sanii imi innebunesc, e greu tare dar nu ma supar, asa e de cand lumea pentru o gravida. Vomit, nu prea mai mananc (eu, care sunt o mancacioasa relativ grasuna), in loc sa pun pe mine, slabesc 3 kg - decid sa ma ingrijorez dupa faimoasele prime trei luni de sarcina.  
Ecografia mi-l arata, e acolo, bate inimioara, nu sangerez, desi am contractii dureroase destul de des, e uneori foarte greu de ascultat cu dopplerul. Ginecologul de la spital e un african cu o franceza de neinteles si care nu s-a uitat o data pe analizele mele, lectura facand-o studenta pe care o avea in practica; reuseste insa sa il gaseasca pe bebe de fiecare data - "aveti peretii uterului foarte grosi, de aia e greu de auzit". Povestesc din nou pe forum ca na, sunt fericita si imi place sa spun si altora. Numai ca aveam cosmaruri, in fiecare noapte. Visam ca era un baiat, dar cu fatza acoperita de par, ca acei copii-lupi de ii gasesc savantii prin jungla indiana.
Incep a patra luna si deodata totul se linisteste, gata greata si vomatul, dorm fara probleme, ma bucur: am intrat in binecuvantatul trimestru al doilea! Si cu vreo doua zile inainte de controlul periodic de luna a 4a chiar scriu pe forum: ciudat, parca nici nu ma simt gravida. 
Vine ziua consultului, africanul incepe sa ma impunga cu dopplerul ala, nu se aude nimic. Simt ca deodata a capatat un vag interes fatza de cazul meu, petrece vreo zece minute bune plimband aparatul pe burta mea. Cere prin telefon sa i se elibereze un ecograf... sentimentul meu de incredere ca totul e bine incepe sa se duca naibii. Simt o caldura la radacina firelor de par.
Africanul se uita fugitiv la mine si dintr-o data tranteste diagnosticul: "Doamna, copilul e mort, probabil oprit din evolutie acum doua saptamani, veniti maine din nou sa va dam o pastila pentru expulsie." Fix asa mi-a zis, pe nerasuflate si cu sasaitul ala enervant de african.
In clipa aia am pierdut comenzile, eu venisem pentru un control de rutina, nu sa mi se spuna sa revin "pentru expulsie", nu, e asta prost, nu stie sa caute, nu, copilul meu e bine mersi, cum sa fie mort fara sa simt nimica de doua saptamani, stateam acolo ridicol in pasarica goala lungita pe pat si nu voiam sa ma dau jos, lasa, ba coloratule glumele (iertare, in clipa aia probabil as fi donat bani la Ku Klux Klan), am inceput sa tip, sotul ma strangea disperat in brate, asistenta a chemat de urgenta psiholoaga spitalului, mi-au bagat pe gat niste calmante, ba, esti prost, cum sa fie mort, ba, du-te ba in palmieru' tau, vreau sa ma consulte altcineva, ACUM, PE LOC.
N-a vazut in viata lui spitalul lor frantuzesc o isterie romaneasca. As fi smuls ochii africanului, de ciuda ca n-a vrut sa ma asculte cand ii povesteam cum am pierdut alte 4 sarcini inainte. Psiholoaga da un telefon si ma duce la o alta doctorita, specialista in ecograf, ma primeste bland, probabil inspiram mila, cu ochii rataciti, fatza umflata de lacrimi, tzipand si nu vorbind...verifica fiecare centimetru de burtica, dar numa asa sa ma aline pe mine, ca pana si io vedeam embrionul ca o pata neagra nemiscata, agatata de uterul meu.
Mi-au dat pastila de expulsie pe loc si mi-au zis sa revin peste trei zile sa-mi faca chiuretaj corect, cu anestezie si toate ingrijirile necesare sa nu sufar, n-avea rost sa ma tina la spital, ca nu ma durea nimic, nu sangeram, a dracu' tensiune era excelenta, ce conta ca psihic eram o epava. 
Prima zi nu stiu cum a trecut, luasem vreo sapte opt somnifere, voiam sa dorm sa uit sa nu mai stiu nimic, sa ma indepartez de momentul cu veniti maine pentru expulsie. A doua zi seara simt dintr-o data ca ma scap pe mine, un lichid urat, nici sange, nici pipi si imediat dupa aia incep contractiile, le stiam deja, rinichii deveneau grei si contractati de nu mai puteam respira, simteam concret cum ovarele se umflau.
M-am spalat, m-am imbracat de spital si am sunat la urgente - sotul lucreaza numai de noapte si nici nu avea semnal in uzina unde era, l-am anuntat prin mesageria vocala. Pompierii au venit in 3 minute, se incapatanau sa ma coboare cu targa de la etaj, cand eu umblam dintr-un colt in altul innebunita de durere. Am coborat scarile pe picioarele mele, un pompier in fata, altul in spate; ajunsa in curte m-a naucit o contractie criminala, de am cazut in genunchi. Bietii pompieri, baieti tineri si speriati, incercau sa ma ridice, eu ii imploram sa astepte sa ma lase sa termin contractia asta. Asa m-a gasit sotul venit in fuga de la serviciu (munceste la 5 minute de casa noastra, ascultase mesageria).
Mai dureros decat toate contractiile mele a fost sa ii vad chipul lui, ochii speriati asupra mea, ingenunchiata, tinuta de doi pompieri, parca am si vazut cum albeste, probabil ca nu mi s-a parut, pentru ca de atunci parul i-a devenit din ce in ce mai alb, dragul de el. Locuim la 40km de spital, eu am plecat cu pompierii, sotul urmarindu-ne in masina personala.
De durere vorbeam numa prostii, le ziceam bietilor pompieri sa isi respecte mamele si sotiile ca durerea facerii e de nedescris, da da, eram foarte lirico-dramatica intre contractii, la un moment dat simt ca gata, ma deschid complet si ceva pleaca din mine, urlu la ei "iese, iese" si ei saracii "nu, doamna, mai asteptati, stati un pic, nu-l scoateti acuma" ce sa stau, ma baiete, crezi ca e shpritz de cofetarie, sa faci fursecuri... am simtit ceva oprindu-se in chiloti si o relaxare in rinichi, si suvoi de lacrimi in ochi.
Camionul pompierilor se opreste pe marginea drumului, se intersectase cu ambulanta, medicul urca rapid sa ma vada, urlu la el "nu vreau sa-l vad, nu vreau sa-l vad" - nu voiam sa vad vreun monstru intre picioarele mele, cum vedeam in borcane pe la muzee. Imi cere permisiunea sa imi taie chilotii si ciorapii, continuam drumul spre spital in cortegiu, eu cu pompierii, salvarea dupa noi, nu ma mai puteau transborda, si saracul sotul meu la urma, fara sa stie ce se intampla cu mine.
In sala de operatii toata lumea imi vorbeste bland, asistentele ma alinta, ma mangaie pe fatza, ma pregatesc sa ma adoarma, ma intreaba cate pisici am, cum le cheama pe fiecare, ajungand pe la a doua pisica ma scufund subit intr-un somn dulce si o uitare binecuvantata. 
Cele trei zile la spital au trecut de parca eram intr-o lume de vata, auzeam zgomotele ca si cum as fi avut casti pe urechi. Toata lumea s-a purtat fenomenal de duios cu mine, veneau mereu sa ma vada, ma mangaiau pe mana, imi masau umerii, nu mai aveam nimic, nici o durere, nici o suferinta, eram SUB VID. In momentul iesirii sotul mi-a adus un buchet enorm de crini, miroseau ca raiul pe pamant, ma uitam la el, ditamai muntele de doi metri, tinand stangaci o tufa mare de flori, nestiind cum sa ma atinga, ce sa imi spuna, incercand glume timide (si penibile, hehe dragul scumpul de el), asistentele scoteau capul pe coridor asa de tare miroseau crinii aia.. 
 
 
Ajunsi acasa insa pentru mine a inceput degringolada. Stateam ore intregi fara sa zic ceva, fara nici un gand, fara nici un sentiment sau senzatie. M-a trezit oarecum faptul ca o pisica tocmai fatase. Un singur pui supravietuise, le-am pus pe amandoua langa perna mea, dormeam cu nasul in nasul lor, ghemotocul ala mic si fara ochi dormea adesea jumatate pe mama ei, jumatate pe obrazul meu.
Terapia mea asta a fost, ca am avut programare la faimoasa psiholoaga de spital si am plecat de acolo cu ganduri criminale gen s-o killaresc noaptea la vreun colt de strada, atat de inepta si ineficienta si nesimtita s-a dovedit. In mintea mea nu ma mai vedeam altfel decat "a failure of a woman". Vina era limpede a mea, facusem 5 sarcini cu trei barbati diferiti, eram o persoana jalnica si o femeie ratata; am pierdut orice ambitie sa imi construiesc o cariera in Franta. M-am pustnicit din ce in ce mai mult, prezenta oamenilor ma enerva, eu nu mai suportam sa vizitam prietenii de familie, cu trupa lor de "plozi". 
Dar cel mai grav a fost schimbarea fata de sotul meu: simteam ca nu merita sa fie casatorit cu o ratata ca mine, in gand il cuplam cu felurite femei si mi-l imaginam fericit si in loc sa fiu rationala si sa ma ridic si sa merg mai departe, cadeam si mai adanc. De cate ori faceam dragoste incepeam sa plang, imi era groaza sa raman din nou gravida (asa ca am inceput sa iau Cerazette - un anticonceptional care iti opreste ciclul de tot, nu mai sangerezi nici o picatura). Saracul ajunsese si el stresat, stresul ii taia orice avant si adesea ramaneam cu prezervativul desfacut pe jumate, nu mai vorbeam - nu pentru ca nu voiam, dar nu stiam ce sa ne zicem, luni de zile treceau fara sa mai incercam sa facem dragoste. 
Intre timp m-am inscris la o ginecoloaga priceputa, am facut teste genetice de compatibilitate, analize, ecografii si...autopsia bebelusului pe care am insistat pana la capat sa nu il vad. Stiam ca problema e la mine si intr-adevar mi s-a gasit o mutatie a factorului V Leyden heterozigota. Suna impresionant, predispune la flebita, e oarecum ereditara, dar foarte multe femei au asta si desi sunt dese pierderile de sarcina, nu e totusi o piedica, reusesc sa aiba copii in cele din urma.
Mi s-a zis ca de indata ce raman din nou gravida voi incepe un tratament zilnic cu aspirina, pentru fluidificarea sangelui, ca sa evit formarea de eventuale cheaguri in placenta.
In Franta se fac poze bebelusilor nascuti morti, asa ca in momentul in care ginecoloaga m-a intrebat daca m-am razgandit si daca vreau sa il vad, am zis da. Trecusera 4-5 luni si doream acum sa stiu daca era asa cum il visam. Intr-adevar, era baiat! Dar din fericire nu era monstru, era chiar foarte normal, avea de toate, un aspect absolut uman, doar chipul nu avea trasaturi clare, din cauza ca "macerase" timp de doua saptamani IN CARE EU NU AM SIMTIT NIMIC!
Mi-a facut bine sa il vad, am putut sa ii spun ramas bun pe o poza facuta pe o paturica albastra. Mi s-a spus ca a fost incinerat impreuna cu alti ingerasi ca el si ca doarme acum intr-o urna inconjurata de flori. Nu ma intereseaza daca pentru persoanele din exterior detaliile astea sunt excesiv de dramatice si inutile! Pentru sufletul meu a contat si nici acu nu mi-a trecut enervarea citind povestea Biancai Brad si a preotului care i-a refuzat slujba bebelusului mort pe motive pe care nici nu le discut, atat is de tembele. 

Pe de alta parte, faptul ca timp de doua saptamani eu nu am simtit nimic in burta mea m-a deprimat iremediabil. Trupul meu ma tradase, cand incepusem sa ma bucur ca gata nu mai am gretzuri, de fapt organismul meu se bucura ca a scapat de un stres. Si deci cum sa ma simt altfel decat ... o ratata?
M-am delasat, m-am ingrasat cu toate ca faceam mai mult sport si munceam fizic de zece ori mai mult ca inainte. Nu mai doream sa am vreodata copii, la ce bun, probabil ori iese handicapat, ori il chinui cu depresiile si frustrarile mele, la ce sa mai aduc inca o fiinta pe lumea asta cruda... cresteam pisici, aveam opt, transferasem tot sentimentul matern pe ele, cand a trebuit sa dau cateva din ele am bocit luni de zile, cand una a fost calcata de o masina am urlat si blestemat o saptamana, ce mai, eram o varza de om.

Cel mai grav insa a fost ca ma instrainasem de omul meu, care e un bland si un suflet de aur. In cele din urma m-am decis sa fac un efort si sa regasesc normalitatea - si nu e usor sa reconstruiesti intimitatea unui cuplu cand in capul tau tremuri mereu de spaima ca iar ramai gravida si iar suferi... In cele din urma egoismul instinctual al speciei si-a spus cuvantul si am acceptat din nou ideea unei alte sarcini. Numai ca de data asta nu mai venea. 
 
 
34 de ani. 
 
 
35 de ani. Pragul psihologic al mamei prea batrane cu riscuri statistice pentru sarcina. 
 
 
36 de ani. In iulie fac pentru prima oara in viata mea o infectie urinara, fara dureri sau usturimi, doar ca nu ma mai puteam retine. Ma tratez, in trei saptamani antibioticele functioneaza, fac si un frotiu (ultimul datand de acum 3 ani).
Si in august aflu doua lucruri:
1. am leziuni precanceroase pe colul uterin
2. la patru zile de la vestea nr1 imi simt sfarcurile innebunite, ciclul intarzie, testul... POZITIV!!!
Da, dragele mele, in acest moment sunt in a 6a luna. Suntem fericiti, dar nu vom fi linistiti pana nu ne vom tine fetita in brate, pe data prevazuta pe 4 mai.

Mi s-a facut biopsia colului in prima luna de sarcina - se confirma leziunile, a se trata la o luna dupa ce nasc.
Am avut contractii uneori in primele trei luni, dureroase si inspaimantatoare - "iar incep balamucul".
Prin urmare nu fac absolut nimic, stau in pat sau pe fb :) Momentan sarcina merge bine, iau aspirina 100mg in fiecare zi, spasfon cel putin 4 pe zi.
Dupa consultatia de luna a 5a am inceput sa sangerez lejer - stiam de fragilitatea colului asa ca am pastrat calmul.
In a patra zi insa am mers la urgente din cauza unei mari si subite pete de sange rosu intens, din fericire n-a fost mai mult decat atat, dar de data asta m-au tinut patru zile la spital, mi-au facut preventiv injectia pentru Rh negativ, mi-am vazut puiul fatzaindu-se pe ecograf, sunt bine, SUNT BINE.

Prima persoana careia i-am spus despre sarcina este Nicole - te sarut, draga mea, te iubesc si nu o sa iti multumesc niciodata suficient pentru sprijinul moral pe care mi l-ai dat, pentru ca ma dadacesti si pentru tot efortul tau depus in asociatia SOS INFERTILITATEA.

Fiecare saptamana care trece este pentru mine o victorie. 
 
 
Sa ma iertati daca am scris in prostie, dar pe mine m-au ajutat intotdeauna marturiile altor colege de suferinta. Desigur, nici o sarcina nu seamana cu alta, dar macar am invatat cum sa dozez panica, sperantele si curajul. Daca povestea mea poate folosi cuiva, cu atat mai bine. Va multumesc si nu va lasati batute !

Avatar utilizator
N.C.B.
Knowledge isn't power. Action is.
Mesaje: 2579
Membru din: Mar Noi 29, 2011 5:16 pm
Localitate: Europe

Re: Lupta cu infertilitatea - marturii

Mesajde N.C.B. » Joi Ian 03, 2013 2:08 pm

Am mai citit o data, am mai lacrimat o data...

Pentru cine nu a dedus din text, Marmota este prietena mea in real life de niste multi ani, cu mult inainte de a ajunge sa locuim in aceeasi tara si de a avea drame comune, am mai pomenit eu despre ea pe forum, si cand a pierdut, atat de dramatic, ultima sarcina [parerau], si cand a ramas insarcinata din nou [great], iar de data asta va fi bine pana la capat!

Iar pisicile ei au facut campanie 2% pentru SOSI. :ymsmug:

Te imbratisez, imi pare extrem de rau ca a trebuit sa treci prin atatea si iti urez sarcina perfecta in continuare, Marmotzelle!
To make a looooong story short:

FIV nr. 7 (ET nr. 10) reusit, martie-aprilie 2013, Grecia, dr. Konstantinos Giatras.

Din 16 decembrie 2013, mama Larei.

* * *

Daca doriti sa ma adaugati drept contact pe Facebook: Imagine ...
Pagina oficiala, de tip „LIKE”: Imagine
Grupul SOS Infertilitatea (closed group): Imagine

Avatar utilizator
marmota
Mesaje: 2
Membru din: Dum Dec 02, 2012 6:42 pm

Mesajde marmota » Vin Ian 04, 2013 1:18 pm

As fi vrut sa pornesc in viata un pic altfel, mai informata si mai curajoasa. Daca povestea mea va ajuta pe cineva sa treaca peste fricile mele din tinerete ma declar multumita.

Avatar utilizator
Giorgia
Mesaje: 601
Membru din: Mie Iul 06, 2011 12:38 pm

Re: Lupta cu infertilitatea - marturii

Mesajde Giorgia » Vin Ian 04, 2013 2:11 pm

Tulburatoare povestea ta, Marmota. Mult noroc si un bebe sanatos si la termen!
Din 17 iunie 2013, mama fericita de fetita si baietel nazdravani!

Avatar utilizator
ioana_p76
Mesaje: 161
Membru din: Lun Sep 14, 2009 1:24 pm
Localitate: Constanta

Re: Lupta cu infertilitatea - marturii

Mesajde ioana_p76 » Vin Ian 04, 2013 3:19 pm

Doamne, prin cate ai trecut... Iti doresc numai bine, sa vina bebelusa sanatoasa pe lume! Si sa fiti fericiti toti 3 impreuna! :ymhug:
[feed] Ioana mami de EMA [majoreta] [great]
Povestea noastra

[color=#BF00FF]

Avatar utilizator
lazar-veronica
Mesaje: 167
Membru din: Lun Apr 23, 2012 4:25 pm
Localitate: Bucuresti
Contact:

Re: Lupta cu infertilitatea - marturii

Mesajde lazar-veronica » Dum Ian 06, 2013 9:40 am

M-ai rascolit foarte tare....nu ma mai pot opri din plans...prin cate ai trecut. Iti doresc sa fii sanatoasa si sa iti tii in brate minunea de fetita, venita la termen si sanatoasa!
34 ani, infertilitate secundara, un avort spontan la 4 saptamani in 2007, 3 IA nereusite ( 2 la Giulesti si 1 la Medlife),endometrioza, mutatia MTHFR C667T homozigota, mutatia PAI heterozigota, tiroidita autoimuna, Rh negativ, sotul hipospermie, astenoteratozoospermie;
FIV 1 la Medlife prin subprogram, nereusit.
In ianuarie FIV 2 la Budapesta cu dr. Kovacs. Am transferat 2 embrioni de calitatea A. Reusit!!!! Beta 12 zile post ET- 609.62; 14 zile post ET- 1284.83
Avem 2 inimioare= 2 fetite
Din 30.09 mama de Sofia si Tania

Avatar utilizator
Andreea_A
Mesaje: 297
Membru din: Lun Oct 08, 2012 11:13 am
Localitate: Bucuresti

Re: Lupta cu infertilitatea - marturii

Mesajde Andreea_A » Lun Ian 07, 2013 10:12 am

Si eu am plans. Imi pare atat de rau ca nu ai gasit la timp medicii carora sa le treaca prin cap sa-ti dea acele analize de trombofilie...
Iti doresc multa sanatate, o sarcina cat mai usoara si o nastere la fel.
Sa fiti fericiti!
31 ani,infertilitate secundara - 1 baiat cu sarcina obtinuta natural,PCOS.Sotul ok. Dupa 1.4 ani, in nov-dec 2012 prima IA cu 2 foliculi maturi. Mamica fericita de [cf] [cb]

Avatar utilizator
SOS Infertilitatea
Administrator
Mesaje: 9522
Membru din: Vin Sep 11, 2009 2:03 pm
Contact:

Re: Lupta cu infertilitatea - marturii

Mesajde SOS Infertilitatea » Mie Feb 06, 2013 10:39 am

N.C.B. scrie:Ioana Radu

Imagine

Maria Tanase


Imagine

Antoaneta Ralian

Imagine



In timp ce alte femei nu stiau cum sa mai faca intreruperi de sarcina, in anii comunismului, Sofia Vicoveanca s-a lovit de imposibilitatea de a ramane insarcinata, ani la rand: "Eu spun cu mana pe inima ca nu am niciun pacat in fata lui Dumnezeu, din punctul asta de vedere. Mi-am dorit copii, dar nu am ramas insarcinata. Dupa mai multi ani, am vrut sa adopt. Am fost la mai multe centre de plasament, imi doream o fetita, cei de acolo chiar m-au intrebat daca imi doresc sa fie blonda sau bruneta, dar in prioada aceea s-au sistat adoptiile. Asta e! Dar am simtit ca minunea se va intampla si ca voi ramane insarcinata. Si asa a fost. Mi-am mai dorit copii, insa nu am mai reusit sa mai fac", a povestit artista


Sursa.
I always wondered
why somebody didn’t do
something about that,
then I realized
I AM SOMEBODY.

[...and you, and you!]

Grup FB infertilitate
Grup FB adoptie
Grup FB sarcina & parenting

Pagina FB infertilitate
Pagina FB adoptie
Pagina FB a initiatoarei Asociatiei


Imagine ... Imagine... Imagine ... Imagine ...Imagine ... Imagine... Imagine

Avatar utilizator
Yolandita x
Mesaje: 1
Membru din: Sâm Oct 05, 2013 12:05 pm

Re: Lupta cu infertilitatea - marturii

Mesajde Yolandita x » Mar Oct 08, 2013 2:09 pm

Buna sunt noua pe forum si e prima data cand scriu, eu in a nu ma pot numara printre norocoasele posesoare de burtici dar sper ca intr- o zi sa se intample si o minune in viata mea. Am 26 de ani si 6 ani de cand astept o minune cu ochisori, vineri am primit rezultatul negativ in urma fiv-lui, eu nu am nici o problema sotul azoospermie.Felicitari celor care au reusit si pt ca nu si-au pierdut speranta.

Avatar utilizator
mirimir
Mesaje: 198
Membru din: Sâm Sep 19, 2009 11:53 am

Re: Lupta cu infertilitatea - marturii

Mesajde mirimir » Mar Oct 08, 2013 10:48 pm

Yolandita x scrie:Buna sunt noua pe forum si e prima data cand scriu, eu in a nu ma pot numara printre norocoasele posesoare de burtici dar sper ca intr- o zi sa se intample si o minune in viata mea. Am 26 de ani si 6 ani de cand astept o minune cu ochisori, vineri am primit rezultatul negativ in urma fiv-lui, eu nu am nici o problema sotul azoospermie.Felicitari celor care au reusit si pt ca nu si-au pierdut speranta.

Bine ai venit si iti doresc sa te muti cat mai repede pe topicul mamicilor!
Nu-ti pierde nici tu speranta, indiferent cat va dura lupta!

Avatar utilizator
SOS Infertilitatea
Administrator
Mesaje: 9522
Membru din: Vin Sep 11, 2009 2:03 pm
Contact:

Re: Lupta cu infertilitatea - marturii

Mesajde SOS Infertilitatea » Joi Dec 05, 2013 7:50 pm

Un articol din Huffington Post:



10 Words That Describe Infertility


Recently, I wrote a post about the hilarious and exasperating journey of parenting small children. But for seven harrowing years of infertility, my wife Mary and I would have given anything to have children, no matter how hard it was.

Here are ten words I would use to describe how infertility feels:

1. Lonely
We saw couple after couple get pregnant before us, our best friends included. When they told us, we high-fived them, then we went home, and hardly knew what to say to each other. We felt lost, sad, and even lonelier than before. We were excited for them; we were just very sad for us.

It's okay to go home and cry your eyes out when your friends get pregnant.

2. Exposed
Everybody wants to give you advice, and some people say incredibly stupid things. My favorite: "You just need to stop trying so hard!" Some people want to know every excruciating detail of what you're doing to get pregnant. Suddenly, your most private details are the subject of casual conversation. Once people know you're trying, people want to know how it's going, if you've done artificial insemination, if you'd consider IVF, and how it felt in that small white room with the gross leather chair and the bad magazines.

It's okay to avoid the question, smile, and change the subject. Keep as many things private as you can (except to a few trusted friends).

3. On Hold

We were always checking the calendar, wondering if we should plan that vacation, or that work trip, because what if we're pregnant? Then we stopped doing that, because we would have never lived if we would have scheduled everything around a "what if."

It's okay to miss a month or two; you have to live your life. This is hard, but over the long haul, it will create more stress if you feel so trapped that you can't plan anything. We even found that it's good to take a month off now and then.

4. Invaded
For women, there are so many things entering your body (probes, needles, drugs) and so many people measuring your progress. Even sex, at the mercy of a calendar or a temperature reading, can feel invasive. The loss of control can almost merge into a loss of self. But, it feels like once you've started down this road, there's no stopping until you get pregnant.

It's okay to say what you need, and it's okay to shore up your boundaries in whatever ways you can.

5. Awkward
During one of the first visits where I was given the small cup and ceremoniously ushered into the small room, I actually ran into some people from my church afterwards. Of course they had their baby with them. I had a small cup that contained very personal contents with me. They asked, "What are you doing here?" I mean, what do you say?

It's okay to laugh at yourself sometimes. And when someone catches you with your cup in your hand, that's all you can do.

6. Angry
Unfair is the password that gets you into the infertility club. Mary tells a story of a friend asking her if she was angry with God. "No!" she blurted. "I'm angry at pregnant women!" She knew this was irrational, but she also knew that it was good for her soul to be honest in safe places. You actually may be angry with God, and you may need to find some safe places to be honest about that.

It's okay to express the darkness, even the stuff you're terribly embarrassed about, because it's good for your soul. But in the right places, with people who can handle it.

7. Stressed
Even though it seems like a stressed out couple is less likely to get pregnant, the American Society for Reproductive Medicine finds that there is no proof stress causes infertility. Besides, trying hard to "not be so stressed about it" never worked for us. It also didn't help to "just stop trying." Everybody has a friend who was infertile for 73 years, and the day they stopped trying, they got pregnant. That never happened with us.

It's okay to be stressed. Don't stress about your stress. Trying hard not to be stressed is silly.

8. Despair
The cycle of hope and despair with infertility can take you out. I remember getting so excited when Mary was two days late, and just knowing that this time, it's going to happen! Then, a few days or hours later, when she told me she got "it," I would plunge into despair. The alternative is to temper your hope so that your despair doesn't get so low. After about a hundred months of experiencing this cycle, we found that the best route is to keep hoping, and if it doesn't happen, keep crying. It's too hard to pretend that you're not excited and that you're not depressed. Be excited. Be depressed.

It's okay to hope, and it's okay to cry. Keep hoping and keep crying.

9. Loss
This was not how it was supposed to be. This was not what you dreamed it would be. And you don't know how it will end.

It's okay if you don't know how to wrap your mind around your emotions. Be gentle with yourself for not totally having control of how you feel from moment to moment.

10. Ambivalence
Every time you have to go through another kind of treatment, you ask yourself: Is it worth it? Do I really want it that bad? And then in the very next breath, you are taken out by the sheer magnitude of how much you want a baby.

It's okay to want and not want. That's normal.

If you're struggling with infertility, it can be such a dark time. You have to be out loud with each other about what you need, and every journey will be different. You have to give yourselves permission to do this journey in whatever way makes the most sense for you.

My blessing for you as you struggle: May God give you what you need, when you need it, over and over and over again.

Sursa.
I always wondered
why somebody didn’t do
something about that,
then I realized
I AM SOMEBODY.

[...and you, and you!]

Grup FB infertilitate
Grup FB adoptie
Grup FB sarcina & parenting

Pagina FB infertilitate
Pagina FB adoptie
Pagina FB a initiatoarei Asociatiei


Imagine ... Imagine... Imagine ... Imagine ...Imagine ... Imagine... Imagine

Avatar utilizator
SOS Infertilitatea
Administrator
Mesaje: 9522
Membru din: Vin Sep 11, 2009 2:03 pm
Contact:

Re: Lupta cu infertilitatea - marturii

Mesajde SOS Infertilitatea » Lun Dec 23, 2013 8:25 pm

Infertility 'challenging, heart breaking'

When you are in your 20s and living life to the full, you are also often actively taking steps to ensure that you don't become pregnant. But when you hit your 30s, get married and plan the next five years of your life, children and your ability to have them are kind of taken for granted.

Not long after we got married in 2005, we decided to try to have a baby. We never imagined we would have much difficulty, we were both healthy and had no medical issues, so we figured it would happen relatively easily.

Six months down the track and no success, we went and sought advice from our GP. She sent us for tests which all came back normal and then referred us to Fertility Associates in Wellington.

Another barrage of tests and we were told we had unexplained infertility. That was an awful diagnosis. I wanted them to have found something, anything that we could have worked on or got medical help for - to my mind it might have made it easier.

In order to qualify for the two Government-funded cycles of IVF we need to go through three unsuccessful cycles of intrauterine insemination (IUI). These were not Government-funded and, while cheaper than IVF, were still financially challenging.

There is nothing romantic about fertility treatments. You become immune to embarrassment with seemingly endless people peering between your legs and using medical instruments to inspect your womanly bits and pieces, poke, prod you and hopefully get you pregnant.

Once the IUIs were unsuccessful we were put on the waiting list for IVF. Finally after about six months of waiting we got the call to say we were up.

I struggle to remember all that occurred during our IVF treatment. It was exhausting, being pumped full of hormones so the clinic could control when I ovulated and how many eggs I produced. Injecting myself daily and hoping that all this palaver was going to be worth it. Egg collection was painful and I was so disappointed days later when we were told only six embryos were going to make it any further.

So because of our ages they recommended one embryo be returned. They told us we were 'textbook'. We had the '1,2,3'. One embryo to be returned fresh, two to be frozen at day three and three to be cultured on to hopefully blastocyst stage.

The fresh embryo didn't take. The three embryos they cultured on hopefully to blastocyst stage arrested and were no good. All I was left with was two frozen embryos.

Frozen embryo number one was put back. I love student doctors and I think they should be able to experience all aspects of the medical profession while they are training but I don't know what possessed me to give the okay for a student doctor to put my frozen embryo back in me.

I remember watching it on the screen and the supervising doctor saying, "No wrong place, back up and try again. No, not there - you need to aim for this position". I couldn't tell you how many times he told the student doctor that she was trying to put my embryo in the wrong place. I just remember walking out of the theatre and crying because I knew it was never going to work.

The waiting game was torture. It was December. Family were staying with us and I was trying not to talk about our latest embryo transfer because I didn't want to have to tell them about another failure.

We went for the blood test in the morning and then drove around aimlessly waiting for the call - I was sure would say it was not a positive test.

We parked up overlooking Scorching Bay and as the phone rang, I was already in tears. I made my husband answer the phone and just cried even harder when he told me we had a positive result. I was pregnant!

In September 2009 I gave birth to my gorgeous, astounding daughter who still continues to amaze me. She also has a sister who is 2, who managed to be conceived all on her own without any intervention - a lovely amazing surprise.

We did try to use our remaining frozen embryo but it was not to be.

Infertility is challenging, it is heart breaking and it will put more strain on your relationship than almost anything else. But if you are lucky, if you are successful, there are no words to describe what an amazing gift the staff in the clinics give you.

When you get to a point in your life when you have to seriously think about what your life would be like if you can't have children - it is bleak and dark. Then someone takes you on a journey with many twists and turns, highs and lows, light and shade, agony and despair and out of it all you end up holding a life, a child, a light in the dark, and your life changes forever.

The fertility doctors, nurses, and specialists changed our lives, gave us a family and gave us light and laughter.

I know now how lucky we were to get pregnant in our first IVF cycle. So very lucky. I hope that the New Zealand Government reviews the number of funded IVF cycles it gives couples and raises the number to three (like Australia) as soon as possible.

Sursa.
I always wondered
why somebody didn’t do
something about that,
then I realized
I AM SOMEBODY.

[...and you, and you!]

Grup FB infertilitate
Grup FB adoptie
Grup FB sarcina & parenting

Pagina FB infertilitate
Pagina FB adoptie
Pagina FB a initiatoarei Asociatiei


Imagine ... Imagine... Imagine ... Imagine ...Imagine ... Imagine... Imagine

Avatar utilizator
SOS Infertilitatea
Administrator
Mesaje: 9522
Membru din: Vin Sep 11, 2009 2:03 pm
Contact:

Re: Lupta cu infertilitatea - marturii

Mesajde SOS Infertilitatea » Joi Noi 27, 2014 2:29 pm

„Treat yourself as kindly as you would treat the baby you long for. ” „Don't give up. You will be a mother.”

7 Lessons I Learned about Infertility after Adoption, Donor Egg and IVF.
I always wondered
why somebody didn’t do
something about that,
then I realized
I AM SOMEBODY.

[...and you, and you!]

Grup FB infertilitate
Grup FB adoptie
Grup FB sarcina & parenting

Pagina FB infertilitate
Pagina FB adoptie
Pagina FB a initiatoarei Asociatiei


Imagine ... Imagine... Imagine ... Imagine ...Imagine ... Imagine... Imagine

Avatar utilizator
SOS Infertilitatea
Administrator
Mesaje: 9522
Membru din: Vin Sep 11, 2009 2:03 pm
Contact:

Re: Lupta cu infertilitatea - marturii

Mesajde SOS Infertilitatea » Joi Iul 13, 2017 9:01 am

A new study conducted on tens of thousands of couples has disproven claims that fertility treatments lead to higher divorce rates. In vitro fertilization procedures may be stressful, say researchers, but may ultimately lead to a consolidated relationship, not a breakup. http://www.medicalnewstoday.com/articles/318292.php
I always wondered
why somebody didn’t do
something about that,
then I realized
I AM SOMEBODY.

[...and you, and you!]

Grup FB infertilitate
Grup FB adoptie
Grup FB sarcina & parenting

Pagina FB infertilitate
Pagina FB adoptie
Pagina FB a initiatoarei Asociatiei


Imagine ... Imagine... Imagine ... Imagine ...Imagine ... Imagine... Imagine


Înapoi la “Testimoniale”

Cine este conectat

Utilizatori ce ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat și 1 vizitator