Am invins infertilitatea!

[Giorgia]

Am descoperit si eu subiectul asta azi si am citit emotionata povestile tuturor. Felicitari, fetelor, pentru curaj si ambitie! Stiu ca nu v-a fost usor. Si mai stiu ca ne citesc si cele care nu au reusit. INCA.

Andra_alexandra, mi se pare incredibila reactia mamei tale dar, pe de alta parte, pot intelege prin ce treci. Si eu am o relatie tensionata cu maica-mea dar, din alte motive, nu cu privire la problemele de infertilitate / bebe. Din pacate, unii oameni nu reusesc sa fie parinti buni. Important e ca noi sa ne detasam si sa ne gasim propriul drum, separat de al lor. Iti tin pumnii sa fie totul bine pana la DPN si dupa aceea!

Acum, despre mine cred ca am mai scris pe aici, pe forum. Pe scurt, dupa diagnosticul de infertilitate (feminina, pe atunci, ovare polichistice, diagnostic infirmat ulterior) din 2009, am incercat tratamente naturiste (Branca) cu rezultat 0, mult stres pe parcurs, o laparoscopie (drilling ovarian) in 2011, o IA tot in 2011, iar mult stres, renuntare la orice tratamente si investigatii in 2012 si, in final, IA-ul castigator din primavara lui 2013. Toate astea au insemnat multe suisuri si coborasuri in viata mea si a sotului. Uneori nu mai reuseam sa vedem luminita de la capatul tunelului si eram complet deprimati (mai mult eu, sotul e mai introvertit si mai inclinat spre acceptarea aspectelor negative, sa le spunem, ale vietii).
Am avut 2 momente decisive care m-au adus aici si cred cu tarie ca, daca nu ar fi existat, nici bebele meu nu ar fi venit pe lume. Primul moment a fost reluarea legaturii cu Nicole, in mod accidental, in 2010, (legatura intrerupta din cauza distantei si multe altele pe cap - pe-atunci nu stiam ca avem probleme medicale similare) si primirea, de la ea, a link-ului site-ului SOSI trimis spre documentare. De-atunci am citit multe, am invatat multe (knowledge chiar e power ), m-am implicat in activitati, a fost important sa vad ca nu sunt singura care se confrunta cu astfel de probleme. Ii voi ramane mereu recunoscatoare pentru tot ce a facut pentru mine si tot ce m-a invatat de-a lungul timpului (adica din 2001, cred, incoace, de cand ne cunoastem). Multumesc!
Al doilea moment a fost, tot datorita SOSI, intalnirea si imprietenirea cu Giorgia la una dintre actiunile asociatiei de impartire materiale la un ONGFest, in 2011. Pe langa faptul ca a fost, din nou, bine sa vorbesc cu cineva care se confrunta cu aceleasi probleme, chiar daca eu am avut destule momente cand incetam sa mai sper si sa mai incerc orice tratamente, pentru a nu mai suferi din cauza esecului, ea si sotul ei au continuat lupta pe toate planurile si ne-au demonstrat, mie si sotului, cu multa ambitie si determinare, ca se poate, in ciuda obstacolelor. Imi amintesc ca i-am spus Giorgiei, la un moment dat, ca am nevoie de un impuls si, daca reuseste ea la Budapesta, cu PK, merg si eu. Si asa a fost. Multumesc pentru tot!
Si iata ca, acum, il am langa mine pe bebele meu durduliu nascut in acelasi an cu bebelusii Giorgiei si printesa lui Nicole. Multumesc, fetelor, insemnati mult pentru mine si abia astept momentul cand ne vom intalni toate 3 (+sotii + bebelushii + pet-ii din dotare)!

Choco, ma faci sa plâng.

[amely32]

Fete dragi, v-am citit, si nu o data..Am plans, si nu o data... Ma bucur ca ati reusit,unele mai devreme, altele mai tarziu..
Unele mai usor, altele mai greu.. Felicitari pentru indeplinirea celui mai arzator vis! Sa va traiasca copilasii si sa fiti sanatosi cu totii!!!
Andra Alexandra, m-a emotionat f tare ce ai povestit,,e greu sa nu ai incurajari din partea celei mai dragi fiinte-mama.. Dar tu/voi sunteti puternici si aveti putere sa treceti peste!Cel mai important este bebelusul vostru care creste frumos!

Ma gandesc la fetele care sunt inca in lupta, ma rog sa fie tari si sa aiba reusite cat mai repede! E tare greu sa te lupti uneori cu morile de vant, dar noi suntem puternice si luptam pana ne vedem visul implinit! Fiecare esec si fiecare cadere ne face sa luptam si ma aprig si cu forta mai multa!!!

Eu, inca nu sunt pregatita sa scriu aici lupta mea/noastra.. Desi nu a fost deloc usor si minunile mici vin in viata noastra dupa aproape 11 ani de lupta,,, intai astept momentul sa strang copilasii la piept, si apoi poate vom scri si aici intr-o zi..Pana atunci ma rog mereu sa ajungem cu bine la momentul fericit!

Va pup pe toate si pt ca meritati:-)

[dana8o]

buna, fetelor............. ooooffffff, am si eu povestea mea, dar, nu stiu cum va fi finalul, si nu va pot scrie de pe acum, pentru ca ar insemna sa stati cu sufletul la gura ca si mine, sunt la sapte zile de la embriotransfer, stiti ce inseamna asta............ sper sa va dau vesti bune si sa va povestesc si istorioara mea. va pup pe toate si va doresc numai bine

[mara81]

Buna,

Sunt noua pe acest forum, cu toate ca va citesc de cateva luni si ma intristez sau ma bucur la fiecare poveste de aici. Am luat hotararea sa scriu despre povestea mea in speranta ca asta va ajuta alte persoane deznadajduite si dezamagite.
Povestea incepe in urma cu un an jumatate cand eu si sotul am hotarat sa avem copilasi. Stiind ca am un istoric de presupusa endometrioza, m-am investigat pe toate partile , prin diversi doctori. Am la activ 2 interventii chirurgicale pentru chisturi ovariene , nici una finalizata cu un examen histopatologic pentru a pune un diagnostic de certitudine de endometrioza. Analizele mi-au iesit de fiecare data bine si nu intelegam de ce nu putem avea copii. Intr-un final, sotul meu a facut o spermograma cu o surpriza uluitoare pentru amandoi: azoospermie. Am repetat toate analizele la diverse laboratoare, am facut teste genetice extrem de costisitoare si concluzia a fost infertilitate masculina cu azoospermie de cauza necunoscuta. Amandoi suntem tineri, 32 de ani, sanatosi , dar se pare ca infertilitatea e din ce in ce mai des intalnita.
Ni s-au dat ceva sanse prin FIV cu ICSI cu sperma obtinuta prin punctie testiculara TESE , dar sa avem ca backup sperma de la donator. Dupa ce ne-am obisnuit cu ideea si am trecut peste socul initial, am facut tot ce trebuia pentru a avea sanse de reusita. Am inceput tratamentul de fertilizare, iar punctia ovariana a avut loc in aceeasi zi cu punctia testiculara. POvestea noastra are un final fericit pentru ca a existat material genetic recoltat de la sot si s-au fertilizat toate ovocitele recoltate de la mine. In final mi s-au implantat 2 embrioni gradul 1, 8 celule , iar astazi ma bucur sa spun ca sunt insarcinata in saptamana 11 si viitoare mamica de gemeni. Sper sa fie totul bine pana in final.

Mesajul pe care doresc sa il transmit este catre toti domnii care au aceeasi problema ca a sotului si catre toate cuplurile care se confrunta cu infertilitate de acest tip. Nu va pierdeti sperantele, exista sanse, chiar daca punctii testiculare prin TESE se fac extrem de rar. Noua ni s-au dat sanse minime si totusi am avut marele noroc sa se intample. Multa bafta tuturor!

[Simonika]

Buna ziua fete dragi ! In sfarsit dupa 5 ani de lupta a venit randul meu sa strig "Am invins infertilitatea !!!"
Minunea mea s-a nascut joia trecuta 17.07 si noi suntem extrem de fericiti .
Nicole, as vrea sa-ti multumesc aici si poate ... de ce nu si personal (lumea asta-i atat de mica) pentru ca daca nu ar fi fost determinarea ta, poate ca as fi abandonat cursa de mult. Dar mereu ma imbarbatam spunadu-mi : "daca tu poti, trebuie sa pot si eu" !
Iti multumesc

[SOS Infertilitatea]

Dragii nostri, este nevoie sa improspatam galeria noastra de carti postale ale sperantei. Dati click, postati o fotografie si spuneti-va povestea aici http://specialfamiliescards.fertilityeu ... ou/gallery

Ajutaţi-ne să împărtăşim povestea Familiei voastre a Speranţei! Trimiteţi o carte poştala a speranţei si incurajati si alte persoane sa o faca. Vă mulţumim!

[oanandries]

Dupa un drum lung care a durat aproape 8 ani,un drum plin de obstacole,esecuri,multa suferinta,multe lacrimi,dupa nenumarate sacrificii financiare ,dupa mii de ore petrecute de-a lungul timpului in fata calculatorlui citind diverse articole,despre alte cazuri de infertilitate ,cautand astfel solutii pt problema noastra de infertilitate,dupa multe stari depresive,nenumarate zile in care ma intrebam daca va veni vreodata ziua in care imi voi tine copilasul mult dorit la piept ,daca voi avea parte de gingasia si inocenta unui copil ,zile in care imi doream cu ardoare sa fiu insarcinata ,sa simt si eu, cum zi de zi creste si se inzdraveneste un pui in pantecul meu,zile in care doream cu ardoare sa simt miracolul de a da viata ,zile in care ma gandeam oare cum ar arata copilasul meu,astazi spun cu mandrie : Am reusit ! Am invins infertilitatea ! Sunt MAMA ! Imi tin puiul mult dorit la piept !

Am vrut sa imi spun povestea inca de acum cateva luni,baietelul meu a facut 7 luni acum de curand.Odata m-am apucat sa imi fac un rezumat despre ce voi scrie si mi-au iesit vreo 3 foi despre lupta noastra cu infertilitatea.Nu gasisem modalitatea ideala cum sa o fac ,despre ce sa scriu pentru ca au fost multe momente si toate cu importanta lor iar vorbele sunt saracacioase pt a descie intensitatea trairilor.Nu se poate descrie drama de a lupta cu infertilitatea si mai tarziu bucuria covarsitoare de a-ti tine miracolul in brate.

Cauza infertilitatii noastre ? Nici acum dupa atatia ani nu o cunosc exact,posibil sa fie ceva la nivel genetic ,problema care nu am mai ajuns din fericire sa o investigam.Eu 31 de ani,el 41 de ani.Proceduri si analize efectuate destul de complexe,laparascopie diagnostica,rezultat ok,histeroscopii,rezultat ok,analize serologice in parametri normali,spermograme variabile de la f bune la f rele.Am facut stimulari,2 inseminari si 2 fertilizari.Prima fertilizare nefinalizata pentru ca cele 5 ovocite recoltate nu s-au fertilizat,moment greu de depasit pentru ca nu ne asteptam la asa ceva,rar se intampla.A doua fertilizare finalizata cu primul test pozitiv din viata mea,moment de maxima bucurie iar la cateva zile urmat de suferinta maxima,sarcina se oprise din evolutie,era sarcina fara embrion.Am fost sfatuita de doctori sa fac chiuretaj insa de durere psihica nu am fost in stare .Sarcina s-a eliminat singura pe la 12 saptamani.Tot acest timp faceam controale sa ma asigur ca nu se intampla nimic rau.Mi-au ramas 2 embrioni la congelator,unul de 8 celule si unul de 10 celule . Dupa aproape 10 luni ,atat mi-a luat sa ma remontez psihic ,sa imi fac curaj si sa ma motivez sa fac transferul am inceput demersurile pt transfer.Au rezistat cu succes la dezghetare si cu inima cat un purice am asteptat sa treaca zilele pana la test.Nu aveam absolut nici un simptom si asta ma facea sa cred ca nu voi reusi.Extrem de mare mi-a fost uimirea cand in ziua 9 de la transfer a aparut a 2 liniuta firava pe testul de sarcina.Au urmat o groaza de emotii pana aproape de 6 saptamani pana puteam sa fac ecograful,nu am mai vrut sa ma stresez cu analizele beta hcg ca data trecuta.Imi era frica sa nu se intample ca data trecuta si sarcina sa nu evolueze bine.
In sfarsit sosise si ziua mult asteptata,moment de imensa emotie ,ziua primei ecografii,care am facut-o la Iasi la Prof DR Onofriescu Mircea,fondatorul primului centru de fertilizare din zona Moldovei.Aveam sa primesc din nou o lovitura crunta ,medicul mi-a zis ca sarcina nu e viabila,inca si sangerasem putin atunci si indicatia data a fost aceea de a face chiuretaj in saptamana ce urma,ecograful il facusem sambata.Nu ma puteam controla din plans,era peste puterile mele,pentru ca stiam ca era ultima mea sansa ,nu mai puteam financiar sa merg mai departe.Consolarea Dl Dr a fost sa ma linistesc ca sant tanara si am timp sa mai fac fertilizari.Timp poate....dar putere psihica si financiara ....nu mai erau.
Se oferise sa imi faca programare la un coleg pt ca dumnealui urma sa plece la un congres.L-am crezut asadar pe cuvant ca nu e bine ,e un medic cu experienta.Eram devastata,plangeam de nu ma puteam opri.Cum era posibil asa ceva,ca o alta sarcina atat de greu obtinuta sa nu evolueze bine.Am ajuns atunci la capat de linie,m-am hotarat in acel wekend ca lupta mea sa se opreasca ,nu mai puteam psihic sa mai continui.Ne-am hotarat atunci sa depunem dosarul pt adoptie ,stiam ca va fi un drum lung si plin de dificultati si acesta insa aveam cetitudinea ca in acest fel siigur vom avea un copil, pe cand la fertilizari nimeni nu iti garanteaza asta,e ca o loterie.Daca cu cteva ore in urma eram devastata ,in acea zi de duminica ma linistisem brusc,ma impacasem cu esecul fertilizarilor.Eram de un calm si o seninatate pe care nici acum nu mi le explic .Ma consolasem cu gandul ca chiar daca va mai dura,eu tot voi fi MAMA ,mama unui copil nascut din suflet.
M-am hotarat totusi sa fac o analiza beta hcg sa vad ce valoare va iesi.Extrem de mare mi-a fost uimirea cand am aflat ca valoarea se incadra pt acea perioada de sarcina.Dl Onofriescu ma facuse sa cred cu adevarat ca sarcina nu e viabila,l-am crezut pe el,fara sa am pic de incredere in puiul meu hotarat sa ramana cu mine,in minunea de pui care a rezistat sa stea aproape un an congelat si apoi sa fie dezghetat si sa prinda viata.Stresul inca nu trecuse ,stiam ca drumul e lung .Am mai repetat beta hcg de 4 ori si tremuram de fiecare data in asteptarea rezultatului .Nu mai zic ca la al 4-lea rezultat mi-a spus valoarea la cel de al 3-lea.Mi-a stat inima in loc cateva minute,dupa asta m-am gandit ca nu are cum sa ramana exact la fel valoarea,trebuie sa fie vreo diferenta,asa ca am sunat din nou si i-am zis sa se uite bine la data ,avusesem dreptate ,se uitase la analiza precedenta.Deabia la al 4-lea beta hcg m-am bucurat si am rasuflat usurata.Eram atat de fericita incat imi venea sa topai prin casa de fericire ,insa nu am facut-o de teama sa nu ii fac vreun rau puiului care prinsese viata si se inzdravenea zi dupa zi in pantecul meu .Si cu stres,emotii,grija si protectie maxima pentru puiut am stat 9 luni,si cum altfel daca aveam tot ce era mai pretios pt mine in pantec.Au fost 9 luni frumoase,magice,mai ales primele ecografe cand ma minunam cum bebe crestea si se transforma usor usor de la 8 celule intr-un baietel minunat .Calatorie care am perceput-o si mai frumos cu ajutorul unui medic deosebit, care m-a incurajat la fiecare control si m-a asigurat ca totul e in regula .Dupa 38 saptamani de stres si emotii inaintea fiecarui ecograf,stres in legatura cu miscarile lui bebe,a fost cam puturos in burtica,intr-o saptamana am ajuns sa fac 2 ecografe,mi se parea ca nu mai misca bebe,dupa nenumarate analize,ecografe,tratament de sustinere si vitamine,dupa 280 de injectii cu anticoagulant ( am facut la recomandarea Dl Dr Bogdan Marinescu pt ca avusesem sarcina oprita din evolutie),intr-o dimineata frumoasa si calduroasa de februarie geros a venit pe lume minunea noastra,baietelul nostru Matei (dar de la Dumnezeu e semnificatia numelui ),un bebe sanatos ,vesel si voinic ,4200 grame
De atunci ma simt intreaga,nu mai am senzatia permanenta ca imi lipseste ceva,ne lumineaza zilele.Acum are 7 luni ,e o fire vesela,rade zgomotos,canta,vorbeste in limba lui,e in plina diversificare la mancare ,ii place sa incerce diverse gusturi si texturi ,il alaptez in continuare,lucru pt care ne-am chinuit la inceput pt ca am dorit sa ii ofer caldura ,protectie .

M-a ajutat Dumnezeu sa reusesc cand eram la capat de linie si pentru asta ii voi multumi toata viata.Transmit tuturor cuplurilor infertile mult curaj si multa putere de a lupta.Luptati cat puteti voi,si sa va ajute Dumnezeu sa invingeti usor lupta cu aceasta boala . Va doresc copilasi sanatosi tuturor !

[carmen 10]

Buna fetelor,m-ati impresionat pana la lacrimi cu povestile voastr de succes si ma bucur mult ca a-ti reusit .Pt asta imi dati si mie curajul de a merge mai departe,pt ca de 3 ani ma lupt si eu cu infertilitatea,luna de luna astept minunea.Eu am avut o sarcina oprita din evolutie la 3 luni si de atunci numai amar.Asa cum si voi spuneti din incompetent unor medi din nepasarea asta a lor,a facut sa treaca 3 ani.Intr-un final mi-au descoperit amh mic(0,66)dar pana aici si sotului problem si multe asteptari si programari,m-au dat toate peste cap de nu mia stiam de mine.Acum luna lui mai am inceput prima data tratament cu clomifen,dar sunt la o clinica de stat in Germania si se face diferenta plus ca mai e si limba.Nu m-au chemat la monitorizare deloc decat in primele zile ale menstrei.Sunt nelinistita si greu pot sa trec peste rezultatul pe care l-am primit ca pe un pumn intre ochii..negative.Am facut test de sange la ei pt ac asa mi-au spus daca nu vine ciclul pana la sf lunii.Au trecut deja 3 zile de cand am terminat cu progesteronul si inca nu mi-a venit ciclul dar nici sarcina nu am.Sunt asa de agitate simt ca ma pierd cu firea ca trebuie sa mai ast aum is sa-mi vina ciclu si sper sa-mi vina sa nu ajung s iau tratament si pt asta.

[carmen 10]

sper ca intr-o zi sa simt si eu ce a-ti simtit si voi si sa-i dau vestea mult asteptata sotului ca saracul nu mai stie nici el ce sa mai imi faca.La noi mai e si varsta(37)imi doresc asa de mult un copil si nu vad viata mea fara aceasta minune,dupa viata grea pe care am dus-o pana acum sper sa ma rasplateasca D-zeu cu mnunea mult dorita,desi cred ca parca ar fi suparat pe mine.Numai bine la toate va doresc sa aveti parte numai de bucurii de la scumpeii vostri.

[tatianaF]

Povestea noastra. Incerc de mult sa o spun cu voce tare sau in scris, dar nu am avut putere pana astazi. Nu puteam sa o raspandesc fara un final fericit. O auzeam mereu, iar si iar, in mintea mea! Trebuie sa se termine cu bine, de fapt sa se termine capitolul asta si sa inceapa altul, cu griji responsabilitati dar cu golul ala din mine plin.
Va multumesc ca existati. Munca voastra ajuta cu adevarat. Nici nu va inchipuiti ce sprijin moral sunteti; povestile voastre dau putere.
Asadar, eu 31 ani sotul 32, suntem impreuna de 14 ani, casatoriti de 7; copii imi doresc de cand ma stiu. Acum 11 ani am fost operata de un chist ovarian care se sparsese. Totul a fost bine la operatie, au curatat tot si au salvat ovarele. Insa, de atunci, sunt clienta fidela a cabinetelor ginecologice. Dupa casatorie, din cauza ca nu ramaneam insarcinata, am inceput sa schimb cate un ginecolog pe an. Si au inceput tot feluri de tratamente cu anticoncepționale, naturiste, antibiotice prescrise atat mie cat si sotului, toate astea fara a face vreodata o analiza la sange. In 2014 am gasit in sfarsit pe cineva care imi face cateva analize la sange si imi cere neaparat spermograma. Avea cantitate insuficienta pentru a fi analizata proba in Bacau si atunci ne-am hotarat si ne-am indreptat catre un centru ruam, in Iasi, la Ominiclinic. Si asa am aflat diagnosticul: azoospermie. Cam atunci v-am descoperit si pe voi, si am citit absooolut tot forumul, cu toate paginile si toate povestile si am stiut ca asta e drumul nostru si ca vom reusi. Si am inceput analize peste analize, si ne-am trezit si cu o hepatita cronica b la sot, si am avut de asteptat 6 luni activarea anticorpilor la mine; si ne-am trezit si cu o deficienta de vitamina d3 la mine si am mai asteptat inca vreo 3 luni sa creasca nivelul; si exact in luna in care trebuia sa incepem protocolul ne-am trezit si cu un chist functional pe ovar si am anulat tot. Pe 8 septembrie am inceput protocolul, pe 21 septembrie a fost biopsia sotului si s-a gasit material. Pe 22 septembrie a fost punctia mea. Si am avut 7 ovocie si s-au fertilizat 5. In final am ramas cu 4 embrioni frumosi frumosi dupa parerea medicilor cu celule egale. Am transferat in ziua 3 doi dintre ei si doi am congelat, pe 5 octombrie avem beta 110!! Pe 7 octombrie beta 270!! Pe 16 octombrie prima ecografie: avem un grauntel iubit iubit iubit!
Doamne ce minune! Sunt insarcinata! Nu pot sa cred ca spun asta dupa atata timp!
Multumim din suflet doctorului Adrian Bors, dr Bucur Mihai -urologul sotului, asist Daniela Antonesei, embriologului Maria Butnaru si intregii echipe Ominiclinic.
Va multumesc si voua SOSI pentru ca existati! Sa nu renuntati niciodata la visul vostru! Fiti tari si mergeti inainte pentru ca se poate si cu diagnostic de azoospermie !

[hope24]

Povestea mea incepe in primavara lui 1998 cand am decis sa las pilulele si ca e momentul sa ne intemeiem o familie.
Am mers la dr care ne-a pus placa, daca dupa 2 luni nu vine, atunci urmarim.Se asa am facut, am pornit cu metoda termometrului, picioare tinute pe pereti, injectii cu polidin.Si au trecut 2,6,8 luni, 1 an.Am inceput investigatii, facut stimulari.Totul bine si la mine si la el, doar bebe se lasa asteptat.
Am facut 2 HCG-uri, trompe permeabile, umpat pe la cei mai renumiti dr. ai momentului.Noi ok, bb in schimb nu aparea.
In 2004 am refacut spermograma care a fost ca un fulger pt noi: OATS severa.Am zis ca e din cauza stresului ca nu poate sa se schimbe asa drastic.Am incercat pe parte naturista, am sperat in minuni,dar minunea a venit tot de la doctori, asa ca in 2014 am reluat calea medicala , am inceput in octombrie procedura FIV, in noiembrie recoltam puiutii,dar amanand transferul din cauza unui polip pe endometru care-mi aparuse inainte de a incepe tratamentul.
Asa ca in ianuarie am transferat 3 puiuti, din care unul a fost mai puternic, minunea pe care o tin acum in brate si care a venit sa ne lumineze si sa ne bucure sufletele dupa 17 ani de asteptari si sperante.
Asteptarea s-a meritat caci am cel mai frumos si perfect copil(deh cjoara trebuie sa-si laude puiul :-p )

Niciodata nu renuntati, puterea sta in noi .Se poate si asta mi-o demonstreaza ghemotocul de om de langa mine.

[Pszyche]

Bună tuturor,

Am citit poveștile voastre și mi-am făcut și eu curaj să vă scriu. Problemele mele de sănătate au început în 2006 când după 21 de ani de viață sănătoasă (exceptând câte o mică răceală iarna și anumite boli ale copilăriei) m-am trezit din senin că fac tumori/chisturi în diferite zone ale corpului care tot creșteau și creșteau și tot trebuiau operate pentru că tratamentele pur și simplu nu funcționau. Voi sări peste cei 9 ani de operații și tratamente mai mult sau mai puțin inutile. Voi sări peste opinii medicale (ne)prietenoase.

Prima dată când mi s-a propus să mi se extirpe ovarele, trompele și uterul, eu am refuzat. Mi-am semnat ieșirea din spital pe propriu risc și am plecat acasă toată găurită, cu dureri îngrozitoare. Era 2007, chiar înainte de Paști și urma să fie a 3-a operație din acel an. Eram ieșită din spital după ultima operație de 3 săptămâni, internată în spitalul actual de mai bine de o săptămână, pe un tratament extrem de scump adus din Germania. A fost singurul moment de-a lungul anilor de boală în care m-am simțit cu adevărat pierdută și singură. Și atunci m-a izbit cu toată forța realitatea: din disperare și frică de moarte avem tendința să acceptăm prima soluție, orice soluție, doar să primim acea promisiune la viață. Iar când pericolul de moarte a trecut și ne trăim "viața" aleasă regretăm, începem să ne lamentăm și să învinuim doctorii că ne-au spus, că nu ne-au spus și că neputințele din viața noastră actuală se datorează greșelilor lor din trecut. Nimic mai GREȘIT! Doctorul îți va spune opinia sa medicală și va încerca să facă ce e mai bine pentru tine din puntctul său de vedere. Dar decizia e a ta, îți aparține în totalitate și trebuie să ți-o asumi.

Cel puțin eu așa am făcut. Am încercat să îi explic doctorului că pentru mine o viață fără copil nu se califică a se numi viață și că dacă nu are o soluție mai bună pentru mine eu am să plec acasă și voi căuta și o a doua, o a treia, o a mia opinie. Așa mi-am semnat ieșirea din spital pe proprie răspundere: o firavă făptură de nici 40 de kg (iar în acel an am ajuns la 32 internată fiind), cu dureri inimaginabile și cu frica enormă că dacă adorm nu mă mai trezesc. Și nu era vorba că nu îmi era frică de moarte, eram de-a dreptul terifiată. Dar am citit atâtea testimoniale de la persoane care au acceptat soluții de moment pentru că nimeni nu le-a zis că se putea altfel și au regretat apoi, încât mi-am promis că eu nu voi fi așa. M-am simțit mizerabil atunci, nimeni nu înțelegea de ce am luat această decizie, doctorul încerca să îmi convingă părinții (pe atunci nu eram încă căsătorită) că din cauza șocului veștii și a celor două operații din acel an, nu pot lua decizii benefice pentru mine și că ar trebui să scoată un certificat medical cum că nu sunt aptă să iau decizia de a fi sau nu operată și să ia ei decizia pentru mine dacă vor să-mi salveze viața. Și (culmea!) îl înțeleg perfect: a încercat să facă ce considera dânsul că e mai bine pentru pacienta lui. Până la urmă, datoria lui e să salveze vieți, nu să le trăiască după.

Când a realizat cât sunt de încăpățânată în decizia mea, a decis să accepte să mă opereze fără să scoată nimic, doar să curețe zona pe cât posibil, iar după operație mi-a și zis că oricum operația a fost ca și gratuită pentru că de atunci înainte nu voi mai scăpa de chisturile ovariene și că orice doctor la care voi merge îmi va spune același lucru: să scot tot. Și nici nu vă imaginați câtă dreptate a avut. Lăsând la o parte tumorile din restul corpului, chisturile ovariene erau recurente. La orice medic am fost ulterior, îmi repetau toți ca o placă stricată: scoate, scoate, scoate. Mi-am continuat viața în același mod repetitiv: tumoare/chist - tratament nefuncțional - operație. Devenise totul o rutină deja, pentru mine asta însemna viața. Dar nu am regretat decizia de atunci; tot timpul mi-am spus că tot acolo îmi este că tratez/operez o tumoare sau un chist și că unde e loc de unul, pot fi și două, trei, patru, cinci. Continuam să sper că la un moment dat medicina va avansa suficient ca cineva să găsească o soluție și pentru mine și, de ce nu, că voi reuși la un moment dat să fiu mamă, chiar dacă fiecare doctor la care mergeam îmi spunea că nu va fi niciodată posibil așa ceva.

De la un timp am pierdut noțiunea tratamentelor și a operațiilor. Atunci am spus stop. Deja organismul meu nu mai făcea față. Fiecare set de medicamente încerca să trateze ceva, dar strica altceva. Așa că am decis să iau o pauză de la tratamente și operații. Cel mai greu mi-a fost să renunț la calmante pentru că datorită lor duceam o viață cât de cât normală.

Spre surpriza mea, corpul meu a ținut cu mine și a fost foarte fericit că am oprit tratamentele. Efectiv am început să mă simt mai bine. Am renunțat și la dietele alimentare cărora oricum nu le înțelegeam rostul. Am început să iau în greutate și ajuns la aproape 50 de kg. Am reușit chiar performața de 52 la un moment dat, dar am slăbit după ultima operație din nou. Văzând că organismul meu începe să se refacă, am zis că e timpul potrivit să încerc să îmi trăiesc viața. Renunțasem de mult la ideea de căsătorie pentru că am văzut ce efecte aveau asupra oamenilor din viața mea traiul lângă un om bolnav și știam deja că nu voi putea să-i ofer un copil bărbatului de lângă mine. Am să sar peste povestea noastră de dragoste pentru că sunt sigură că și voi știți cum e să fiți iubite de un bărbat extraordinar. Cert este că ne-am căsătorit și am început să tăim o viață cât de cât normală: casă, rate bancare, ca orice cuplu normal.

Aceasta era viața noastră când am cunoscut-o pe dna doctor Rotar, la care am ajuns căutând un ginecolog care poate reușește să mă scape măcar de chisturile ovariene recurente și nicidecum să mă ajute să concep. Iar spre surpriza mea, a fost primul doctor ca ne-a spus că da, există șanse ca eu să fiu mamă. După o serie de analize, m-a trimis să fac o nouă operație, de data aceasta la doctorul Motocu. Am acceptat amândoi bucuroși gândindu-ne că putem oricând să scoatem ovarele și trompele, dar merită să facem o ultimă încercare înainte să accept că decizia pe care o luasem cu atâția ani în urmă fusese redundantă și că m-am chinuit în plus atât timp degeaba. Între timp, am fost și noi în Ungaria la un consult la Kaali (cele care v-ați îndreptat spre FIV probabil ați auzi de ea), dar ne-am întors destul de dezamăgiți după ce și doctorul de acolo ne-a spus să scoatem tot ce se poate, eventual să lăsăm o bucată de uter să poată atașa copilul. Șansele nu țineau cu noi, rezerva mea ovariană era pe sfârșite, ciclu nu mai aveam deja de o bună perioadă de timp, iar situația era destul de urgentă. Așa că ne-am trezit în fața unei răscruci: scoatem tot cât de repede și încercăm să facem FIV pentru că eram în prag de menopauză deja și șansele erau și așa foarte mici sau ne riscăm să mai amânăm FIV-ul vreo jumătate de an și încercăm varianta doamnei doctor Rotar?

Și atunci mama mea mi-a pus o întrebare simplă: te-ai chinuit atâția ani ca să le scoți acum fără ca nici măcar să încerci? Avea dreptate, așa că am ales să avem încredere în doamna Rotar și să încercăm varianta propusă de dânsa. Așa că am luat legătura cu doctorul Radu Motocu.

Doctorul Motocu nu este un om foarte prietenos, deși am observat la mulți chirurgi treaba asta: cu cât e chirurgul mai bun, cu atât îi pasă mai puțin de sentimentele pacientului. Și ca orice chirurg de succes are niște subalterni/rezidenți (nu știu exact ce funcții au, spre rușinea mea) de milioane. Ei sunt cei care au timp de povești și explicații, cei care vin în vizită și dacă nu sunt nevoiți, cei care se uită în ochii tăi și-ți spun că totul va fi bine și că operația pe care umează să o faci au mai făcut-o x femei și că 80% dintre ele au rămas însărcinate în primul an de la operație.

Ei, la mine situația era un pic altfel și aveam mai șanse ca la 2-3 luni după operație să mi se închidă trompele la loc, așa că nu aveam foarte mult timp la dispoziție pentru a rămâne însărcinată. Am încercat cam 8 luni, fără nici un rezultat însă. Eram destul de deznădăjduită. Șansele ca FIV-ul să aibă succes erau deja aproape nule. Soțul meu încerca să îmi ofere tot spijinul lui spunându-mi mereu că preferă o viață fără copii cu mine decât o viață cu copii fără mine, lucru care nu făcea decât să înrăutățească situația. Și așa mă simțeam vinovată că l-am condamnat să se limiteze la a trăi lângă o persoană bolnavă. Dar nu aveam mult timp să ne gândim la insuccesul nostru pe plan familial, pentru că mi s-a acceptat transplantul între timp pentru o altă zonă pe care o operasem fără prea mare succes înainte și a trebuit să ne mutăm energia și resursele financiare spre reușita transplantului.

Am început să fac analizele premergătoare operației, analize care la mine iau destul de mult timp întrucât trebuie să mă testez la fiecare medicament/anestezie ce urmează a fi folosite, procedură care durează până la două luni din cauză că aceste gen de analize nu se fac la noi și sângele trebuie trimis în Germania. Mi-au venit rezultatele pentru primul set de analize (destul de dezastruos de altfel pentru că nici unul dintre medicamentele propuse nu pot fi folosite pe mine, doar anestezia a trecut cu brio testul). Încercam să găsim cu doctorul alergolog alte antibiotice la care să mă testez și să aștept iar până se adună numărul suficient de pacienți pentru astfel de analize ca să mă cheme la recoltare.

Nu are rost deja să vă mai spun că nu am mai apucat să fac testele respective. Am început să mă simt rău, ceea ce era normal la mine, doar că era altfel de rău decât îmi e de obicei. Croitoreasa mi-a spus că sigur sunt însărcinată, dar i-am explicat că nu se poate. Cu toate acestea numai gândul că s-ar putea să fie adevărat m-a trimis în al nouălea cer. Așa că am fugit acasă imediat după probă și am făcut pentru a nici nu mai știu câta oară un test de sarcină. Era semi-pozitiv: testul de control se vedea foarte clar, dar cel de sarcină era aproape insesizabil. Ce să înțeleg din asta?! Am sunat-o instant pe doamna doctor și m-a trimis la test de sânge. Urma să fie gata în 2 ore. Cu toate problemele mele medicale de până atunci, vă pot spune cu mâna pe inimă că au fost cele mai grele două ore din viața mea de până atunci.

Dar am reușit. Sunt însărcinată în 21 de săptămâni acum cu o fetiță superbă care crește și crește. Se pare că va fi la fel de încăpățănată ca mine pentru că luptă micuța în mine în ciuda tuturor problemelor mele. Până acum totul e bine cu ea, nu are nici o problemă vizibilă. Nu pot spune același lucru despre organismul meu, dar luăm fiecare zi așa cum vine în speranța că voi reuși să duc cu brio sarcina până la capăt și că vom avea o fetiță perfect sănătoasă.

Au grijă de mine doi doctori extraordinari. Doamna doctor Rotar a reușit să ne împlinească un vis imposibil, îmi monitorizează sarcina și îmi spune ce analize să fac, ce medicamente să iau. Este incredibilă, are atâtea paciente, dar tot știe ce e cu tine. Trăiește alături de noi toate emoțiile, e implicată 100% în sarcină. Face minuni în adevăratul sens al cuvântului. Nu doar că ne-a dat speranța de a deveni părinți la un moment dat, ci chiar a făcut ca această dorință a noastră să devină realitate. Am încredere foarte mare în dânsa și nu cred că există cuvinte de mulțumire în dicționar care să exprime cât de mult apreciem tot ce a făcut și continuă să facă pentru noi.

Și mai e domnul doctor Butnaru. Chiar la începutul sarcinii, doamna doctor Rotar a fost plecată o perioadă în străinătate la niște conferințe și, deoarece trebuia să fac niște analize tot la 2 zile și să fiu monitorizată, am ales să merg la doctorul Butnaru. După ce s-a întors doamna doctor, am rămas să merg la amândoi dintr-un motiv foarte simplu: mi se pare important ca și doctorul cu care voi naște să urmărească evoluția sarcinii, iar acest doctor e o adevărată oază de calm și de respiro în situația mea atât de agitată. Am citit multe chestii despre doctorul Butnaru pe internet, cum că ar fi fumător, cum că pune gravidele care nu nasc la privat să cumpere anumite produse medicale necesare la naștere și, sincer, mi se par niște aberații. Cui îi pasă că e fumător?! Nu-mi bagă mie țigara în gură să fumez, e stilul lui de viață, alegerea lui. Toți avem viciile noastre.Fiind internată atât de mult de-a lungul ultimilor ani am pățit de nenumărate ori să mă trezesc în situația în care să nu fie în spital medicamente de care aveam nevoie, ață să-mi coase operațiile, betadină să-mi facă curățenia post-operator și te miri ce alte chestii, mai mult sau mai puțin vitale. Și vă spun cu toată convingerea că aș fi preferat să știu dinainte ce nu este și să cumpăr decât să găsească soluții de moment sau să mă trezesc că nu am ce lua din cauză că spitalul duce lipsă (nu vom risca oricum; nu e vina angajaților din spitalele de stat pentru lipsurile din sistemul medical, dar pot alege să nasc într-un loc în care o singură asistentă nu trebuie să se împartă la 20, 50, 2 etaje de pacienți/noapte)

Vă spun ce ne-a atras pe noi la domnul doctor Butnaru: când intrii la consult descoperi un om extraordinar de calm, fără veleități de zeu. Nu vorbește mult și nu vorbește neîntrebat și, cel mai important, nu-și dă cu presupusul până nu e sigur. Dar dacă nu te doare gura să-l întrebi, îți răspunde cu toată inima oricâte întrebări ai avea. Nu râde de tine că îi pui întrebări prostești, nu te repezește și nu te privește de sus. El știe cât e de stresantă e graviditatea pentru ambii parteneri. Răspunde deschis tuturor întrebărilor, atât ale viitoarei mame cât și a viitorului tătic (și noi am avut până acum muuulte întrebări nu foarte reușite, mare parte din ele cauzate de stres). Știe să râdă și să destindă atmosfera dacă ești crispată și ai emoții. Știe cât e de important ca ambii parteneri să fie implicați în procesul de graviditate, nu vorbește doar cu mine, vorbește cu amândoi. Asta am descoperit noi în doctorul Butnaru.

Îi apreciez enorm de mult pe amândoi pentru că au pornit pe drumul acesta lături de noi, ambii riscându-și vizibilitatea în ochii pacienților prin acceptul lor de a monitoriza o pacientă cu o paletă atât de largă de riscuri medicale. Ei știu că sunt atâtea șanse ca n lucruri să iasă prost și riscă ca lumea să-i judece în caz că se întâmplă ceva, dar stau alături de noi pentru acea unică șansă ca lucrurile să se termine cu bine.

Cert este că, cel puțin de data aceasta, am învins infertilitatea. Se preconizează că voi naște la sfârșitul lui mai. Sper ca organismul meu să țină cu noi, să vă dau atunci vestea bună că am născut și că suntem bine amândouă. Până atunci numai bine, vă urez succes și vă doresc din suflet o poveste cu happy ending.

[Faith01]

Atat de emotionant, Pszyche... ti-am citit povestea printre lacrimi. Esti o eroina si inca o dovada vie ca miracolele exista. Iti doresc din suflet multa putere si sa duci sarcina cu bine la termen!

[Maria Elena]

Buna,

Am revenit pe acest site, intrucat atunci cand mi-a fost greu l-am cautat. Am intrebat de intalniri in grup, pentru ca eram foarte deprimata, si am primit un raspuns cat se poate de prietenos.
S-a intamplat o minune si la mine. Chiar doua!!! Sunt doua fetite de aproape 5 luni: Ioana si Alina.
3 ani de incercari, endometrioza gr 2 - diagnosticata la o operatie laparoscopica de scoatere a unui chist. Am incercat si homeopatie si acupunctura (acupunctura chiar mi-a facut bine simtitor in ce priveste deprimarea).
Desi initial aveam o reticenta in ce priveste reproducerea asistata, am indraznit. Dar cu cine? Imi fusese recomandat dl dr Tarig Massawi, de la Wellborn.
Nu m-am dus de la inceput si am incercat la Medlife. Am facut analize - la indicatia dr, iar in timpul unei histeroscopii (asteptasem mult cu branula in mana pana sa intru in procedura) m-a intrebat daca iau anticonceptionale. Habar n-avea la ce pacient venise.

M-am gandit ca poate nu degeaba mi se spusese de dr Massawi, ca poate aceea poate fi sansa mea de a avea un puiut. Ca atunci cand ai o cale, dar daca nu te orientezi pe ea, pierzi ocazia.
Mi-a spus sa verific trompele, iar eu nu am vrut pentru ca in timpul laparoscopiei - demult - mi se spusese ca sunt permeabile. Asa ca prima inseminare a fost fara succes.
Imi propusesem sa fac un FIV si atat - cam atat imi permiteam - ca urmator pas. Apoi m-am speriat si de acesta. Domnul doctor m-a indemnat sa verific trompele si sa mai incerc o inseminare. Intr-adevar - erau infundate - le-a desfundat in timpul procedurii.
Si minunea s-a intamplat!
Perioada de sarcina a fost cea mai frumoasa din viata mea, chiar daca cu mari emotii.
Am constatat ca - dupa ce ca statul nu ajuta o femeie infertila, apoi nu face diferenta in ce priveste sarcina gemelara. Daca intervine o nastere prematura, dotari in spitale nu-s, iar daca te duci la privat risti sa faci credit, dar macar treci cu bine de hop.
Am nascut programat - prin cezariana, dar spaima unei nasteri premature m-a bantuit mereu.
In fiecare zi imi pare ca traiesc un vis frumos, mi se pare ireal.
In fiecare zi ii multumesc in gand domnului doctor Tarig. Este un doctor de un bun-simt deosebit, focusat spre rezultat, in care am putut avea incredere.
A fost exact ceea ce aveam nevoie, caci am fobie de medici.

Am vazut ca daca mi-am dorit ceva, m-am rugat si m-am straduit, Dumnezeu mi-a ajutat! Lucrurile pot sa nu fie simple, dar daca m-am agitat, drumul mi-a fost usurat de parca primeam ajutor de undeva.
Am intalnit de curand o doamna care adoptase o fetita - era de o bucurie coplesitoare. Poate fi dificila decizia aceasta - eu asa am simtit-o. Dar acum inteleg ca poti sa nu ai o experienta, dar poti merge mai departe cu alte mii de experiente.
Revenind pe acest site mi s-a facut pielea gaina, pentru ca stiu gustul amar si singuratatea. Dar minuni se intampla inca, trebuie sa crezi !

[lucia_bk]

Buna dupa ce am citit tot topil am decis sa scru si eu, povestea mea .
Ne-am castaorin in 2011 si imadiat am vrut copii, 1-2-3 luni fara rezultat am decis sa mergem la doctor desi sotul eram cam reticient dar l-am convins, aparent eu nu aveam nimic dar el avea o spermograma proasta. S-a inchis in el si asa am stat si am asteptat pana intr-o zi cand a zis gata plecam pe drumul investigatiilor.Am inceput cu doctori, analize...ale mele ieseau bune spermograma dezastroasa in continuare. Mergem la un dr specializat in infertiliatte, se uita pesta zice trebe sa mergeti la urolog . Merge i se mai fac analize si ii da tratament 3 luni, el intre timp se decide sa se lase de fumat in decembrie 2014 primul IA fara stimulare, rezultat negativ. A mai urmat una tot pe natural, negativ doctorul imi prescrie Menopur si dupa cateva zile imi spune ca nu raspund la tratament asa ca sa ne decidem daca vrem IA sau trecem la FIV. Nervii nostri sunt intinsi la maxim, cum sa ne lase pe noui sa alegem, doar nu am facut studii ne suparam si abandonam ideea de a face ceva in Romania si nemutam la KAALI Budapesta. Era deja martie 2015, dupa ce am trimis analizele am facut programare, stabilit ramne stimulare si IA. Prima incercare, test pozitiv beta hcg mic, sarcina oprita din evolutie. Am aflat cele doua vesti in acelasi zi, am plans mult avort menstrual fara stimulare numai eu stiu durerile prin care am trecut. Urmatoarele luni plangeam cand vedeam copii, nici pe nepotul meu nu il puteam vedea ca plangeam instant. A venit vara, dupa concediu ne scrie ca putem incerca din nou...doar ca el este plecat(dr) si ori il asteptam ori incercam cu alt doctor, ceea ce din pacate a fost un Ia nereusit. Septembrie, incep o noua stimulare, eco Ia dupa ziua de nastre, 14 zile mai traziu test pozitiv hcg bun fericire maxima..a durat doua saptamni uramre de crampe sangrerae,sarcina oprita cu avort medicamentos. Am plans pana nu am mai avut lacrimi, sfatul doctorului analize genetice..rezultat mutatii ale trombofiliei. Merg la hematolog, prestrie aspetnter ianuare Ia-esuat...iceput analize FIV, protocol scurt Menopur+Clexane,4+ multe altele punctie 21 martie, transfer 24 martei 2 blastocisti...din lipsa de rabdare ziua 9 hcg=67.7, ziua 12 hcg=292 suspiciune de gemeni .... o raza de sperante, maie facem 5 saptamani iar 21 aprilie primul eco

In asteptarea minunii mele

[gep]

lucia_bk, fiv ai facut tot cu dr kovacs? Felicitariiiiiiiii:-) si sarcina usoara!!!

[lucia_bk]

Da tot la dr Peter Kovacs... este un om de milioane, se vede ca ii place ceea ce face.. multumesc si Doamne ajuta sa avem toate bebei!

[Raluca27]

Buna Lucia si felicitari ! ma bucur sa vad ca a mai scris cineva aici recent povestea, suntem gravide de martie cum se spune, eu am facut primul beta pe 29 februarie ( zi unica la 4 ani cum spun eu ) si era 681 , iar al doilea beta pe 2 martie a fost de 1681 , iar mai apoi s-a confirmat sarcina unica in evolutie. Deci nu vreau sa te dezarmez...poate cine stie sunt gemenai si s-au prins amandoi dar se poate si cu beta mare si sa fie doar unul....si bun

Ne mai auzim pe Topicul Experiente in sarcina daca ai ganduri sau stari din sarcina sa impartasim

[Pszyche]

Bună dimineața tuturor. Hristos a Înviat!

Mi-am promis că voi reveni cu un răspuns să vă spun dacă am reușit. Răspunsul este DA! Nu am reușit să duc sarcina până la capăt, am fost nevoită să nasc prematur, dar de exact o săptămână și 30 de minute suntem părinții unei frumoase minuni, Maria Elena, o luptătoare care ne amintește în fiecare moment că toate greutățile care încă ne încearcă sunt doar praf în vânt. S-a născut măricică pentru un prematur, 2450 gr și 48 cm, așa că mă liniștește faptul că am reușit să îi ofer ce e mai bun ca să se dezvolte.

Încă nu o pot ridica singură în brațe și nu pot schimba. Încă nu pot nici măcar să mă descurc pentru mine, dar perioada aceasta îmi demonstrează încă o dată, pentru a nici nu știu câte-a mia oară, că nu existe cuvinte în lumea asta care să descrie ce om deosebit e soțul meu. Ne schimbă și curăță pe amândouă, ne face exercițiile, spală hăinuțe și dezinfectează și sterilizează tot, mi-o pune la piept, mă hrănește, îmi face injecțiile și reușește cât de cât să aibă grijă și de casă.

Acum stau și vă scriu. Viitoare mămici care v-ați pierdut speranța sau care aveți îndoieli, NU RENUNȚAȚI! Minunile ne înconjoară, ascultați-vă instinctele. Eu azi sunt o mămică fericită. Și voi veți fi!

[lucia_bk]

Adevarat a inviat!

Felicitari pentru fetita voastra, Pszyche, sa fie sanatoasa si voi langa ea!